HORNBACH – magazin de materiale de construcții pentru adevărații sportivi

Adevărații sportivi își fac cumpărăturile de la hornbach.ro. Eu sunt unul dintre ei.

Adevărații sportivi sunt cei care transpiră în fiecare zi urmărindu-și câte un vis. Indiferent dacă plouă, ninge sau e caniculă. Indiferent dacă prietenii sunt plecați la pescuit în Deltă, cu bicicletele într-un circuit pe Colinele Transilvaniei sau într-o cursă off-road. Ei își continuă acasă antrenamentele cu conștiinciozitate.

Cei care își aleg un anumit sport și se antrenează zi de zi pot deveni sportivi de top. Îi putem vedea la TV cu câte o medalie la gât privind cum se înalță drapelulu țării. Sportivii adevărați sunt discreți. Ei nu apar la TV. Rar mai vezi câte unul invitat pe la câte-un podcast pe YouTube. Nu au medalii la gât. Fiecare dintre ei au câte un moment de glorie. Un moment de fericire maximă. Un moment în care până și timpul se oprește peste a le prelungi bucuria. Ce urmează face diferența. Sportivii de top trăiesc cu nostalgia acelui moment, în timp ce sportivii adevărați se bucură în fiecare zi de reușita respectivă.

Prima dată când un tânăr cu aspirații la sportiv de top a încercat să mă contrazică i-am dat un ciocan și l-am rugat să repare un gard. 3 scânduri. 6 cuie. A renunțat după primele 2 cuie. A uitat brusc toate citatele motivaționale, toate antrenamentele de creștere a rezistenței fizice și psihice. Un ciocan peste degete. Atât. A cedat la primul ciocan peste degete. Pe altul care se lăuda că se pregătește pentru nu știu ce maraton l-am invitat la mine la curte și am dat drumul la câine. Un câine pașnic. Doarme cu pisica în cușcă. A ieșit rapid pe poartă fără să știe că celui mic îi place să alerge. A venit singur acasă. Câinele. Pe sportiv l-am găsit într-o curte la marginea satului. După alte două incidente asemănătoare am renunțat la astfel de provocări. Fiecare cu sportul lui.

Mi-am adus aminte. Era la câteva luni după ce m-am mutat la casă. Au venit la noi niște prieteni însoțiți de un sportiv. Spre seară mă întreabă dacă nu am niște greutăți că el are oră de sport. Mă uit la el. Se uită la mine. Mă uit în jur și îi spun că am de săpat o groapă. Adusesem un stejar din pădure și nu apucasem să-l plantez. Îi arăt locul. Îi aduc hârlețul. I-am arătat cum se sapă și … i s-a părut prea greu. Noroc că nu l-am pus să care cu roaba pietrele adunate din grădină. S-a dus lângă gard, și-a întins mâinele de câteva ori în sus și-n jos și apoi a venit că-i obosit. A doua zi mi-am plantat singur stejarul. Acum are trunchiul ca pe picior.

Apropo de stejar. Am văzut la sport pe TV un antrenor spunând că sportivii de top au nevoie de o mentalitate pe termen lung. Pe 10 ani. Pe 20 de ani. Să își traseze un țel peste 20 ani. Vreți să vă spun câți prieteni mi-au zis să mă duc la HORNBACH ca să-mi înlocuiesc țiglele lipsă când le-am mărturisit că vreau să-mi plantez stejar în fața casei? Crește greu. Că nu mai apuc să-l văd mare. Un stejar e frumos pe la 400 – 500 de ani. Păi se compară 20 de ani ai lui cu 400 ani mei?

Au venit la noi într-un an o rudă cu un adolescent care se tot lăuda că face fitness. Că are mobilitate. Că se poate ridica de sus în jos de mai multe ori. A rezistat doar 2 brazde de pus arpagic. La a 3 a spus că-l doare spatele și că se retrage puțin în cameră. Cu tatăl lui a fost mai frumos. Că vrea să mă ajute să crap niște lemne si să le așezăm împreună în magazie. L-am văzut că e mai încins la muncă și i-am zis mai des că pauzele’s bune, dar el nu și nu. Că vrea să mă ajute. Că îi aduce aminte de copilărie. Ce să zic și eu!?! Pot să mă pun cu amintirile omului?!?! A doua zi mai aveam puțin și chemam salvarea.

De curând s-au oprit la mine niște amici. Erau în drum către Delta Dunării. Toți sportivi cu acte în regulă. Sportivi pescari. Pescari sportivi. Sportivi cu lansete. M-au prins lucrând la noul coteț pentru găini. Dintr-una în alta a venit vorba de creșterea prețurilor. Le spun de unde și cu cât mi-am luat materialele de construcție. Îmi spun și ei de unde și cu cât și-au luat ce aveau la ei. Măi oameni buni, voi știți cât au dat pe o caserolă de râme? Sau pe una de viermișori mici albi? Păi le dădeam eu râme câte puteau duce și de banii ăia făceam un grătar de le ținea 2 zile de foame. Dacă lăsăm la soare o bucată de carne cred că le făceam rost și de viermișorii albi. De curiozitate, i-am întrebat cât au dat pe bucățile alea de plumb de le agață de fir. Mai mult decât am dat eu pe cuie. Mi-au arătat cutiile cu cârlige. De toate mărimile și formele. Nu i-am întrebat cât au mai dat și pe alea. Aseară au trecut înapoi. Lihniți de foame și cu fețele plecate. Era clar. După ce i-am omenit cum se cuvine au început să-mi spună că au pierdut toate firele prinse prin bălți sau luate de bărcile cu turiști, cu cârlige și toate accesoriile. Pește. Nimic. Abia au prins câțiva chitici de au făcut o ciorbă de pește într-o seară. Bani pierduți. Nopți nedormite. Nervi. Stres. M-am uitat și eu cum se lăfăiau gâinele în coteț și nu am zis nimic. Erau amărâți. Bieții sportivi.

Unii dintre cei care au înțele care e diferența dintre sportivii de top și cei adevărați au încercat să le îmbine puțin. De exemplu, cei care se întrec la tăiat buștenii cu drujbele. Hai să fim serioși. E ca și cum ne-am întrece cine crapă mai repede butucii uscați pentru șindrilă. Nu mai zic de faptul că butucii sunt așezați pe căpriori de către organizatori.

Cei mai dragi îmi sunt fotbalistii. Dacă ei ratează cu poarta goală au avut ghinion. Dar dacă îmi fac singur o masă în curte și un picior e mai mic cu 5mm e sfârșitul lumii. Am un prieten antrenor. Într-un cantonament a comandat un dulap și i-a pus să-l asambleze. Concentrare. Echipă. Să urmarească planul. Noroc cu portarul.

Mai am niște rude care râd de mine când le spum că sunt sportiv adevărat. Mă întreabă de campionate, sponsori și medalii. Le spun că am singur partener HORNBACH și le arăt casa și curtea. Astea sunt medaliile mele.